Iubire somnambulă

Căzută în dizgrație,

Oropsită și credulă 

Fără educație;

---

Se duse la plimbare 

Cu bursa de cuvinte,

Ce candidă paloare

Lucește din veșminte;

---

Iar traista cu merinde 

Atârnă-n neputință,

Căci gânduri muribunde

Se zbat fără credință;

---

Într-un destin năvalnic

Deșartă străduință, 

Căci moartea e-un pomelnic

De-o dulce biruință…

---

Iar viața e trecută 

C-un suflu dezvelită,

Privirea-i rătăcită

În taină, umbra se alintă. 

Iubirea, iubirea e ca o joacă,

O joacă a sufletelor mistuite

De îmbrățișarea Eternității regăsite.

Iar despărțirea, despărțirea e trăită ca o rupere din carnea Întregului.

Am trăit acum câteva zile un moment rar, aș putea spune unic în splendoarea sa temporală, o reîntâlnire după (țineți-vă bine) 30 de ani de la terminarea liceului (i.e., colegiul național Gheorghe Vrânceanu din Bacău). Deși ne (re)văzurăm și la 20 (la 10 ani lipsisem), iar de fiecare dată eram cel puțin 25 de persoane prezente (aproape întreaga clasă). Și ne asumasem riscul de a ne expune în fața privirii celorlalți, cu urmele vizibile și necruțătoare ale timpului… Dar se pare că bucuria atât de mare a regăsirii înăbușea orice urmă de raționalitate (sau de falsă pudibonderie) pentru că de altfel nimeni nu reușea să dea un răspuns satisfăcător și direct la întrebarea “De ce dorim să ne revedem?”.

Mi-am pus și eu această întrebare și recunosc că nu am încă un răspuns mulțumitor, însă poate că nici nu este prea important, ce conta era să trăiești aproape la paroxism emoția revederii în stare pură, ca și cum am fi încercat să păstrăm veșnic acea inocență adolescentină (ca un fel de perpetuum mobile al regăsirii, le pendule de Foucault de l’éternel retour), micul nostru colț de paradis, refugiu pentru vremuri cenușii, cu aromă de foi ruginii… Nostalgia unui loc suspendat între două lumi, acelei de acum și cea de atunci, fantastică și rebelă, liceul fiind podul (simbol al trecerii, ar fi zis Eliade) care reunea sau înlesnea trecerea între cele două lumi. Dovada evadării dintr-o lume într-alta au fost și acele momente de teribilism, de care nu am fost nici eu străin, pe care nu ne sfiam să le afișăm cu ostentație chiar (e.g., flotări făcute spre miezul nopții când petrecerea era în toi, sau dansând cu pletele în vânt, o figură de stil, bineînțeles, căci părul se cam rărise sau lipsea cu desăvârșire, pe muzica anilor ‘90, AC/DC, Thunderstruck). Pentru unii dintre noi, mai timizi în adolescență, ar putea apare ca un fel de revanșă împotriva timpului, având probabil și ceva efecte autoterapeutice. Alții mai șugubeți ar spune că sunt mai degrabă consecințe (sau efecte întârziate, cu ten încărunțit) ale crizelor existențiale, ale maturității (la 40, 50 ani). Ca un fel de întâlniri ale veșnicilor adolescenți anonimi. E probabil câte puțin din ambele; criză să fie, dar să știm și noi…

În ceea ce mă privește, trăiesc o criză existențială permanentă, originea-i fiind cam din aceeași perioadă a adolescenței. Cea a marilor revolte interioare și a marilor decizii cu consecințe nebănuite de-a lungul întregii vieți. Și totuși, cei din jur mă știau mai degrabă ca o fire debordând de optimism. Oare era doar carapacea meu protectoare pe care începusem să mi-o plămădesc cu mult timp în urmă, pe când eram doar un puști visător fugind de străpungerea realității. Oare din ce se compunea realitatea mea în acele momente când mulți colegi chiuleau de la ore și se regăseau în barurile apropiate, îmbătați de sunetele Nirvanei. Eu eram un elev silitor, avid întru cunoaștere, mulți considerându-mă o perioadă chiar tocilar deși nu mi se spunea în față acest lucru; m-am luptat din răsputeri să îndepărtez această imagine pe alocuri umilitoare (căci nedreaptă), însă nu știu cât de mult am reușit. Câte idei și proiecte nu s-au născut și au avut o moarte prematură în acele vremuri, mai ales în timpul scurs între câteva stații de autobuz, care mă aducea din cartierul mărginaș al orașului la liceul din centru, în fiecare dimineață. Dar nu conta, căci intensitatea pulsiunilor trăite era suficientă pentru a mă umple de o încântare atât de rafinată (puțin asemănătoare muzicii rock), chiar dacă la fel de scurtă ca deschiderea și închiderea ușilor între două opriri.Deși nu mi-o recunoscusem niciodată sau mai degrabă mă tot duceam cu zăhărelul, m-am considerat neîntregit, pe alocuri neîmplinit, împărțit între două mari pasiuni, cea pentru literatură (căreia îi dădusem de gust de pe la 7-8 ani), și cealaltă pentru științele exacte (chimie-fizică cu indispensabila matematică). Atunci, între 16 și 18 ani, luasem decizia că meseria mea va fi în domeniul cercetării în chimie, păstrându-mi neîntinată (cum îmi plăcea să mă amăgesc) pasiunea de suflet, literatura. Doar că de ceva vreme, pasiunea ținută în secret a decis pe nepusă masă să-și ceară drepturi depline (sau cel puțin pe jumătate), ba chiar să și vrea să recupereze timpul pierdut cu o patimă înăbușită de prea mult timp, ca un foc de lavă ce mocnește în adâncuri și nu numai că mă arde pe dinăuntru dar atunci când erupe, îmi și expune măruntaiele sufletului lumii întregi (ceea ce eu încercasem de-un amar de vreme să țin ascuns ochilor iscoditori).

Citind recent o carte jurnal, asemănarea mi-a izbit cu furie ochii (oh, dulce răzbunare a pasiunii înlănțuite!), căci m-am regăsit dezvelit în cuvintele unui tânăr de 28 de ani care a încercat să păcălească moartea, în bătălia sa cu o boală incurabilă, imortalizându-și viața într-un jurnal. Dezamăgirea acestui tânăr (poate genial, cu o sete de viată uriașă știind-si sfârșitul aproape) izvora mai ales din marea frustrare de a nu putea duce până la capăt proiectele sale sau de a fi nevoit să-si stăvilească visele, cele ale unui om de știință în devenire sau ale unui pasionat de literatură (de cunoaștere în general):

“Adevărul este că sunt un hibrid: amestec de două temperamente foarte diferite, care adesea se războiesc. E aproape imposibil să faci să lucreze în același timp două naturi diferite și două organizări mentale diferite. Rezultă multă risipă și fierbere și – după cum ar fi trebuit să-mi dau seama singur mai devreme – succesul e aproape de neatins. Măcar dacă aș fi făcut din știință pură sau din artă pură!” (Jurnalul unui om dezamăgit, W.N.P. Barbellion).

Pe de altă parte, o să vă împărtășesc un mic secret, sunt legat pe vecie de acest oraș, căci acolo am cunoscut și prima mea iubire, chiar dacă mi-am declarat flama mai târziu, după prima întâlnire, când eram deja în al doilea an de facultate. Povestea premergătoare iubirii începuse deja, chiar fără să o conștientizez, când eram în ultimul an de liceu și ea doar ce intrase (într-un. alt liceu din același oraș). Am dansat cu ea doar o singură dată (la balul bobocilor unde mă invitase un prieten), amintirea ei rămânând pecetluită de-a pururi în anticamera sufletului, cea promisă dragostei. Căci a fost suficient ca într-una din revenirile mele în orașul primei iubiri, prietenul de odinioară să-mi vorbească de ea și, fără tăgadă, mii de fire nevăzute au început deja croiala, unei pânze de mătase peste sufletul flămând… E de-ajuns să închid ochii și amintirile să îmi copleșească gândurile: văd zăpada, un zâmbet cu buze sângerii și o glugă defectă; apoi, simt mirosul de ceapă proaspătă atunci când o sărutam în ciuda protestelor sale și pentru că apărusem din senin într-o după-amiază de vară.

Orașul adolescenței și al primei iubiri e o parte a unui întreg, o bucățică a acestei țări (cu oamenii care-i dau viață), pe care o purtăm toți în suflet, atât cei mai aproape, cât și cei îndepărtați (trupește doar), și care, deși trăind pe alte meleaguri, suntem doar la o azvârlitură de băț pentru a-i sări imediat în ajutor atunci când simțim că e nevoie (chiar și doar exprimându-ne o alegere ce va putea decide soarta ei, a țării, cu încredere și fără resentimente). Mutatis mutandis, gândind- ne la povestea acelui tânăr care “îi dă morții cu tifla” , cu ale sale frustrări și suferințe, poate că altfel ne-am privi propria viață, cu ale sale satisfacții și dezamăgiri inerente numeroaselor alegeri făcute, știind că încă putem iubi, că încă putem visa, fără opreliști.

Declarația mea de iubire, e cea a unui alt “tocilar” pasionat pentru țara sa de suflet, “țara mea de dor” , cu bogăția de neprețuit a cuvintelor sale, cuvinte ce pot obloji rănile deschise, doar atunci când sunt întrebuințate cu folos si cu chibzuință.

Cuvinte fără povară, umplute cu cerneală,

Cuvinte fără patimă, aruncate din greșeală,

Cuvinte fără noimă, răsucite pe alocuri,

Învârtindu-se într-un carusel de resturi 

De iubire, mușcătură palidă de suflet 

Dintr-un corp ce plânge fără zumzet;

---

Cuvinte ce dansează în roua dimineții

Cerșind o gură, să iasă din adâncuri,

Dar mintea-i prinsă în truda vieții crude

Și-a zăvorât și poarta trăirii muribunde;

---

Cuvinte ruginite, uitate în morminte,

Plămada unei vieți promise de termite

Ce-au ros în răni pierdute în veșminte

Blestem al unei morți născute dinainte;

---

Oh suflet blând, rebel fără cuvântare

Ce porți în tine pecetea creatoare,

Ștrengar zâmbind cu-o ultima suflare

Râzând la ceruri, oftând din disperare! 

“Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.”

Și dacă Trump, un fel de actor care se joacă pe sine însuși într-un mare show hollywoodian pe Scena lumii și care se crede invincibil, luptându-se fără tihnă împotriva tiraniei sistemului, o entitate-matriță ascunsă în profunzimi nebănuite, cum altfel (dar din care și el face parte) și care-l citește (sau poate doar îl citează) pe Locke, nu face decât să se erijeze ca o portavoce care exprimă cu voce tare fricile sau frustrările (cu ale lor consecințe, resentimentele) unei bune părți ale populației americane (aș zice chiar occidentale) tradiționaliste, din poziția celui mai puternic om de pe planetă. Aceste angoase care apar ca niște reminiscențe ale unei lumi de odinioară (mai bună, căci timpul estompează defectele trecutului) și care au fost acumulate de-a lungul unor generații, sunt strigate în piața publică ca un fel de autoterapie colectivă care să oblojească rănile provocate de pierderea reperelor morale sau care să umple golul anxietății de a le pierde. Ori poate ca un fel de leac miraculos împotriva duhurilor rele ale progresiștilor (fie ei neo-marxiști, soroșiști sau wokiști) identificați ca dușmani indispensabili (sperietoare universală) în această luptă a voinței de a-și continua zbaterea zilnică a traiului (politic?); o dulce amăgire de evadare din prinsoarea îmbătrânirii care-i suflă-n ceafă și cu speranța deșartă dacă nu să împiedice, măcar să întârzie, astfel, inevitabilul. Dar e posibil ca Trump să nu aibă timp pentru astfel de zbuciumări filozofice.

Și dacă Biden, ca un fel de reflecție inversată în oglinda ideologică, intrase într-o cursă cu degradarea biologică, și-și identificase proprii dușmani printre ultraconservatorii fără suflet (iar Trump desemnat fiind din inerție ca o întruchipare a demonului suprem). Doar că și el uitase că era timpul să se retragă de ceva vreme de pe Scenă, conștient fiind de cine (sau ce) îl așteaptă fără scăpare la cotitură. Se pare că cel mai bun remediu împotriva angoasei de a îmbătrâni cu durerea presimțită a bolilor inerente (care poate fi chiar mai înspăimântătoare decât trecerea în neființă) este de a-ți inventa un dușman responsabil de toate relele pământului (și dincolo de el) și astfel să-ți dea un motiv imbatabil de a continua să găsești un sens vieții (politice?). După cum spunea Bruckner, trebuie să îmbătrânim fără să lăsăm inima să îmbătrânească, să păstrăm o poftă a celor lumești, cu plăcerile sale și o curiozitate vie față de generațiile care ne urmează.

Și dacă Musk, când spune că prea multă empatie ne poate dăuna până acolo încât să facem un seppuku colectiv (i.e., noi, civilizația occidentală), nu face decât să-și exprime propria sa nevroză de geniu întreprinzător, un magician expert într-ale negustoriei high-tech, pornit fără tăgadă la cucerirea spațiului, și care și-a zis să facă un ocoliș prin cotloanele puterii vremelnice omenești. Probabil că l-a citit pe Nietzsche care spunea că cel care nu se consideră important, decade în curând. Ar fi trebuit să-și amintească că același filozof german spunea că tot ce e mare se ferește de piață si de faimă, departe de piață si de faimă au locuit întotdeauna inventatorii noilor valori.

Și dacă Putin, acest aproape-țar, a plecat la război simțindu-și descendența amenințată după dispariția sa inevitabilă (pe cale naturală, bineînțeles) sau poate doar pătruns de vreun vis năvalnic de Slav(ă) de-a rămâne în Istorie ca un demn urmaș al lui Petru cel Mare, ca un portdrapel al reperelor morale pierdute de lumea decadentă occidentală. Și a plecat la acest așa-zis război sfânt doar cu micul ghid secret de instrucțiuni (păstrat în arhivele ko.go.be, pentru prieteni) compus din jumătăți de adevăr-minciună sau din enormele minciuni sfruntate aruncate în arenă (sau pe Scena lumii) pentru a zăpăci nu numai adversarii (cei constrânși de regulile democratice), dar mai ales susținătorii lor (o parte chiar transformați în celebrii idioți utili) și urmărind doar o strategie vagă, văzută mai degrabă ca un set de tactici readaptate din bătaia sceptrului (sau din kalașnikov, după nevoie), carnea de tun sacrificată nefiind luată în considerație. Ce conta era doar realizarea visului întru măreție a aproape-țarului și prin reflecția strălucirii sale, cea a bunăstării nației.

Și dacă, în jurul fiecăruia dintre ei, n-ar mai fi curtenii prea lingușitori care le țin trena sau care au intrat în joc, din interes sau de nevoie pentru a nu li se „tăia capul” (actualizat la lumea contemporană, pentru a nu cădea din neatenție de pe balcon).

Și dacă cei câțiva politicieni europeni de modă veche și-ar lua rolurile în serios și ar deveni Oameni de Stat, sau s-ar trezi din propria beatitudine, acei mandarini-aristocrați anchilozați, însoțiți de diplomați paralizați (căci regulile se schimbă mult prea repede, după bunul plac al jucătorilor actori) și care nu mai știu unde se pune furculița pentru pește și de unde se începe folosirea tacâmurilor, din stânga (ultra-emancipată) sau din dreapta (ultra-simandicoasă).

Și dacă, Zelensky, acest fost actor ajuns erou (fără voie) dintr-o întâmplare nefastă a istoriei și care acum pare puțin pierdut undeva pe scenă, se chinuie în disperare de cauză, să arate că nu totul este de vânzare, continuându-și astfel rolul parcă predestinat de erou dintr-o tragedie greacă.

Și dacă totuși, ne-am încăpățâna să credem că onoarea nu ar avea un preț? Că totul nu este doar negustorie. De aceea probabil se și înțeleg foarte bine cei doi mari negustori ai păcii care își propun să o pună de o mare afacere împreună. Teribil ar fi să nu vândă iarăși pielea oamenilor din pădurile care nu le aparțin, cum s-a mai întâmplat deja în trecut, chiar dacă cu alți actori, dar provenind din aceleași țări. Iar culmea demagogiei (sau a ticăloșiei) este că cei doi Actori (care ajunși la vârsta aproape-senectuții, ar fi trebuit să se îngrijească mai degrabă de nemurirea sufletului în loc să-și umfle mușchii) proclamă în Agora că ei se bat pentru măreția nației lor sau pentru a-i apăra pe cei pe cale să se stingă. Aceștia fiind cei care suferă sau mor fără vină, de o parte si de alta a pretinsului adevăr (sau interes meschin).

Și ar fi bine să nu uităm că puțin mai departe, ca un observator tăcut, se află originalul Mandarin, care așteaptă la cotitura Istoriei, de câteva decenii bune, să intre în Scenă…

Și dacă, revenind pe meleagurile mioritice cu ai noștri papițoi, un Georgescu, o copie palidă a tiranului pe care-l admiră, acest pseudo-guru de tik-tok și o întruchipare a frustrărilor neaoșe de la Zamolxis încoace, e doar o emanație a sistemului (pe filiera MAE, cu legături Secu-servicii) care se reinventează…

Ucenic auto-declarat al lui Malița (membru CCR al lui Ceaușescu), consilier (pro-bono se pare) al lui Geoană (când era ministru la MAE), aproape-prim ministru (la nivel de propunere potențială), un candidat la președinție care n-a fost să fie, acest alt personaj renăscut din spuma apei pure (care este mult mai mult decât H2O, după spusele sale), a avut o revelație divină și se revoltă împotriva sistemului din care a făcut parte și care l-a rechemat la ordin pentru a salva ce? Poporul sau noua-fostă ordine politică?

De altfel, se pare că e conectat peste tot, și la marțienii (omuleții) verzi, că nu se știe când o avea nevoie de ei (pe care i-a văzut, se pare pe la ONU) sau cu cel de Sus prin firul divin, își ia informațiile direct din apă (evită lichidele mai tulburii, conținând nano-particule malefice), că nu se știe cine te ascultă și a venit direct să ne salveze, probabil de noi înșine sau de proprii demoni, cei ai măreției de nație unică pe care ne-o refuză de secole dușmanii străini, cum altfel. O superbă farsă, un autentic material de inspirație pentru Caragiale, o comedie melodramatică dacă nu ar fi fost de plâns.

Și dacă, pentru a ne iubi țara, nu avem nevoie să ne batem cu pumnii în piept și să o strigăm pe toate drumurile.

Și dacă, iubirea de țară, la fel ca dragostea creștinească, se manifestă doar în tăcere și prin fapte bune în folosul semenilor, în claritatea profunzimii ei reflectându-se imperfecțiunea sufletului, cu bune și cu rele, cu îngerii și cu demonii săi.

Și dacă, din momentul în care am aruncat primul scâncet și până când vom lăsa ultimul suspin, nu facem decât să ne pregătim pentru momentul final.

Și dacă, ceea ce pare să conteze e felul în care facem ultima reverență, cu eleganță și cu teamă de a ne fi înșelat asupra sensului dat acestei vieți.

Și dacă, restul e doar o punere în scenă mai mult sau mai puțin reușită a ceea ce am fi dorit să fim, cu mai mulți sau mai puțini spectatori.

Tinerețe fără bătrânețe și scâncete fără suspine…

Camus spunea că în inima revoltei sale dormitează un consimțământ.

Cu alte cuvinte, să iubim lumea în care trăim în ciuda absurdității ei, să ne revoltăm împotriva nedreptăților și a dogmelor și să redescoperim cum să o iubim din nou.

De mai bine de 20 de ani de când mă (re)întorc pe meleagurile natale, este poate pentru prima oară când nu am mai simțit acea resemnare ostilă, cu accente de semeție ciufută atunci când mi s-a oferit un serviciu (cu plată bineînțeles). Iar oamenii întâlniți pe stradă au început să-și ducă traiul cu bune și cu rele, fără acea privire de victimă desemnată din oficiu sau la cealaltă extremă, de veșnic revoltat atoateștiutor (din confortul canapelei) împotriva nedreptăților acestei lumi. Un fel de Gică Contra autohton (complexat dar plin de sine), care-și dă cu părerea despre toate, cu acel subtil melanj din șarmul Coanei Chirița cu romantismul desuet a lui Mme de Bovary, totul piperat cu puțin din ignoranța veselă a cetățeanului turmentat; un fel de râsu-plânsu, cu voia dumneavoastră. Dimpotrivă, de aceasta dată, frumoasa amintire ce mi-a rămas în suflet e acel „Cu drag”, care răsuna duios la fiecare „Mulțumesc” al meu, ca un fel de leitmotiv al călătoriei de (re)descoperire a minunățiilor acestei țări, si  îndeosebi a oamenilor care-i dau viață.

Asta nu înseamnă că am ajuns să trăim acum acel plictis prosper al vieții politice occidentale (cu toate beneficiile și imperfecțiunile unei democrații) și că nu mai sunt motive de revoltă. Aș zice chiar viceversa, ca să rămânem în tematica zilei. Viața politică românească continuă să fie majoritar alcătuită din Dinu Păturică, Mama Omida, sau triada Cațavencu-Farfuridi-Brânzovenescu, sub diversele ei metamorfoze cameleonice. Altfel spus, din covrigari bățoși și mândri nevoie mare în găunoșenia lor, din mahalagioaice (moto)cicliste ce se visează curtezane (de ambele sexe, fără discriminare) dar care-și ridică nădragii în piața publică, marionete cu pretenții de păpușări, din mesianici neînțeleși, așa-ziși intelectuali cu ifose de primadone și care se vând la colț de stradă când alegerile se prezintă, din guzgani aurii cu patriotismul în gură dar cu capul plecat spre spânul țar de peste hotare, din aproape-scriitori/ pseudo-doctori sau generali în izmene cu sau fără zorzoane, stând drepți în fata unui pretins rege cu paltonul azvârlit dar cu geacă portocalie când nevoile o cer, ce s-a dovedit a fi gol și mizantrop, cerșind recunoștință în afară când domnia-i e sfârșită; pe lângă ei și din nelipsiții chibiți “fesbucieni” (și dintre care nu mă exclud).

În naivitatea mea de personaj romanesc, aș zice cu ceva din Don Quijote de la Mancha și cu puțin din idiotul dostoievskian (mă gândesc la prințul Mîșkin), mă încăpățânez să visez cu ochii deschiși la România altfel înființată, alcătuită în mare parte din oamenii pe care doar ce i-am redescoperit, adică din cei care muncesc, citesc, gândesc, se întrajutorează la nevoie, construiesc un viitor comun pentru copiii lor, fără să uite să se și bucure de viață, cu micile ei plăceri. Și văd cum acești simpli cetățeni implicați își vor lua destinul în propriile mâini și își vor regăsi într-o bună zi țara cu care să se mândrească și pe care vor putea s-o lase copiilor lor. Când acel moment va sosi, ei nu vor putea alege decât pe cei care să le semene pentru a gospodări treburile cetății în numele lor. Și chiar (îmi doresc să) cred că majoritatea românilor sunt ca cei descriși mai sus, doar că s-au lăsat prinși în capcana indolenței sau a frustrărilor inerente ale traiului de zi cu zi.

Visul meu nu e chiar atât de utopic pe cât pare. Și ca să vă arăt că sunt totuși cu picioarele pe pământ, chiar dacă cu ochii spre cer (un idealist pragmatic, cum îmi place să cred), îmi revin în minte cuvintele Seniorului Coposu chiar când aștern pe hârtie aceste rânduri : “Ca și în alte dăți, calitatea umană a celui ales va arăta și gradul de educație a celor care l-au ales”. Dar în același timp, i se suprapun în gândurile mele, ca întru-un fel de partitură muzicală (sau ca într-un joc cu mărgelele de sticlă, din celebra carte a lui Hesse), cuvintele întipărite pe retină chiar de la prima lectură a Jurnalului fericirii a lui Steinhardt: “ Creștinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului și râului Doamnei nu curg pentru netoți și clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice… Creștinismul nu e neapărat bleg”.

Un vis se poate metamorfoza încetul cu încetul într-un proiect comun de țară în care fiecare dintre noi are un rol de jucat. E îndeajuns să credem suficient de mult în noi înșine, să ne mulțumim cu ceea ce avem dar să continuăm a căuta ceva mai bun (Pardon Monșer, ieșind din proscrisa „zonă de confort”), începând chiar cu sine însuși și apoi să (re)învățăm să iubim (din nou) România.

PS De la mine citire, mi se pare că „zona de confort” ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur si simplu de dorința de a trândăvi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și atunci când situația pare tragică la o scară generală. Să nu uităm că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile.

„Iubește și fă ce vrei”, bunul simț, cei 7 ani de acasă (dacă părinții s-au ocupat bine de odraslele lor) sunt doar câteva exemple care pot sta la temelia acestei scări de valori morale.

(Articol publicat pe Contributors.ro: https://www.contributors.ro/un-vis-numit-romania-multumesc-cu-drag/)

Plouă cu găleata
Văzduhurile s-au încins
Un dor nebun de viață
Mă arde din rărunchi
Și în vâltoarea ploii
Apare-o arătare,
O șturlubatică pestriță
Se prinde-n hora diafană,
A stropilor cernuți
Prin sita zorilor de ziuă
Un curcubeu dispare
Într-un tumult de șoapte
Rostite pe-ascuns,
Nostalgică poveste
De-odinioară ori de demult,
Ce-a fost și de-ar mai fi să fie…

Quel malheur de ne pas savoir de quoi l’avenir sera fait ; quel bonheur de vivre dans le présent sans regrets et sans contrefaçon. La même musique qui résonne sans cesse dans la boite crânienne et pourtant personne avec qui danser. Un amour perdu n’est jamais enterré et demande de temps en temps d’être ressuscité avec une voracité d’ogre affamé. Tu es à poil et sans défense devant l’ouragan qui se déferle sans pitié et fait resurgir des souvenirs mélangés de malbonheur. Un monde de rêves et de cauchemars, de regrets et de remords envahit tes pensées jusqu’au tréfonds de ton être sans échappatoire possible et sans veste de sauvetage. On est noyé, mais on respire, on est en coma, mais on bouge, avec des mouvements saccadés d’animal saigné à mort. Et ensuite, le silence se met à siffler dans ta tête et comme dans un tour de passe-passe, la monotonie de la vie refait surface comme si rien ne s’est passé, en attendant la vague suivante. Les poils hérissés sur ton dos, tu lâches un dernier soupir et tu te lances dans la routine. Pauvre créature, méchant créateur ; la tragi-comédie de l’existence.

Tu te réveilles avec ce sentiment que tu ne peux pourtant pas l’expliquer car il ne fait qu’exister. Avec tant de souffrance dans le monde qui nous entoure, amis, famille ou encore plus loin, dans des terres qu’on a, à peine, le courage de les imaginer, on se demande si nous avons encore le droit d’aimer, si c’est toujours d’actualité et le plus important si c’est politiquement correct. Et alors, tu commences à te mettre en doute, à te poser plein de questions sur le bienfait de ton comportement par rapport à la majorité écrasante qui souffre et qu’aimerait qu’à ton tour, par simple décence, tu te mettes à souffrir avec eux, comme si cette forme de souffrance télépathique aurait un effet de balsamique sur les blessures d’un monde qui est à la recherche de son bonheur universel.

Avec tant de haine soit disant raciale, religieuse ou tout bêtement humaine, on aurait mieux à faire d’aller sur une planète habitée par des sniamuh, car au moins eux savaient qu’il y avait un temps pour tuer (dans des buts purement de survie) comme les lions et un autre pour aimer (sans buts…) comme les agneaux. Que nous soyons descendus des arbres ou qu’au contraire, c’est Quelqu’un qui nous a appris à descendre et ensuite à remonter, nous avons au moins la liberté de choisir quand nous devons manger et quand nous devons aimer. Est-ce que quelqu’un rassasié aime différemment de celui qui n’a même plus la force de (c)rêver ou peut être la question ne se pose même pas, par manque de pudeur ?

Et malgré tout ceci et cela, les humains continuent à aimer mais avec modération car on ne sait pas si on ne doit pas un jour rembourser l’amour qu’on nous a donné et quand on parle de l’argent, c’est toute une autre histoire. Faisons en sorte que Dieu ne regarde pas vers nous et allons profiter le plus longtemps possible de sa miséricorde sans se soucier du compte à rebours. Mais que faire quand même Dieu nous demande de l’argent ? On le paye pour sauver nos âmes ou au contraire, on lui offre qu’un prêt à durée déterminée, car il vaut toujours mieux d’être créditeur de la Divinité que débiteur au Diable. Il est difficile, voire impossible, d’être le Créditeur (Débiteur) en Amour d’un monde qui recherche son paradis perdu. Une fois retrouvé, il existe le risque de s’ennuyer et surtout que faire avec tant de souffrance ?

Vous n’avez jamais eu le sentiment de sentir la pression de l’air que vous respirez mais en même temps de savoir que rien de ce que vous entoure ne peut avoir aucun effet car vous vivez. Oui, c’est si simple que ça à vivre. Ca donne l’impression d’être plus compliqué mais faites l’expérience et essayer de respirer sans vous soucier de ce que vous devriez faire plus tard. Une seconde passe et vous restez là sans pour autant pouvoir l’empêcher. Alors, pourquoi tant de soucis pour plusieurs secondes qui s’envolent. Peut-on contrôler le temps ou au moins, peut-on savoir quand est ce qu’il effleure notre conscience avec le sentiment d’une perte de temps irréversible ou qui sait ce qu’on peut encore s’imaginer quand tout tourne autour de nous et pourtant, on reste coincés dans un univers aussi immobile et dépendant à son tour de notre mobilité. Sommes-nous condamnés à une sorte de devoir craintif de ne jamais arriver à une fin heureuse, mais sommes-nous allés au-delà de notre peur primitive de ce que nous avons fait une fois, il y a des millénaires ?

Le serpent est toujours le gagnant de cette affaire car il continue à faire sa vie et à nous regarder comment pouvons-nous gâcher la nôtre. Vous ne trouvez pas qu’il est venu le temps de lui enfin, demander notre libération de cette prison et que nous prolongeons à l’infini une peine que personne ne nous la demande. Avez-vous déjà eu l’impression qu’on fait que se glisser dans l’espace et dans le temps avec une sagacité et une clairvoyance un peu trop instinctive pour l’appeler sagesse. Réveillez-vous, nous sommes restés fidèles à quelqu’un qui a été plus malin que nous, mais il est venu le temps de le provoquer à une autre guerre. La trêve que nous lui avons accordée, aurait dû avoir pris fin il y a bien longtemps quand Quelqu’un est venu et nous a fait comprendre que nous sommes beaucoup plus que de simples vaincus d’un serpent qui de plus, ne sait même pas que nous existons.

Peut-être que nous devons aller lui poser la question s’il se rappelle de nous et s’il ne veut pas nous répondre, il ne faut pas tomber dans le piège du silence car nous serons partis pour encore des siècles à venir, être des admirateurs de quelqu’un qui ne sait même pas d’être poli quand on lui demande gentiment de répondre à une question qui nous a dévoré pendant si longtemps. Non, il ne faut surtout pas se dire qu’en fait, il ne puisse pas répondre parce qu’il est qu’un simple serpent. A ce même pauvre serpent nous lui avons accordé une autre valeur quand nous cherchions des excuses pour nos fautes ou pour nos faiblesses. Nous disons toujours que nous avons été forts et heureux jusqu’au jour quand lui, il est arrivé d’on ne sait pas où et a fait bousculer toute notre vie et même pire que ça. Il nous a fait découvrir la mort de notre désir de vivre. Nous sommes tributaires à ce pauvre serpent, c’est pourtant triste que nous ne nous soyons pas aperçus de notre statut de rampants.