Amintiri

O amintire mă chinuie de ceva vreme să-i dau viață. Se întâmpla în seara dinaintea celebrei Revolución în sos românesc; nu împlinisem încă 14 ani și îmi amintesc strigătul unui om de la o fereastră, acoperind până și pocnetul biciului anunțând sărbătorile de iarnă. Acel strigăt încătușat mult prea mult timp într-un corp făcut din sânge și teamă, își uitase până și ADN-ul propriu oricărui sunet: viteza sa de parcurgere a unui spațiu. « Jos Ceaușescu » au fost cuvintele care au biciuit acea liniște albă de iarnă de la fereastra unui bloc vecin. Imediat apoi s-a făcut iarăși liniște, însă într-o altă lume, cea de mai înainte fusese distrusă de « eroarea » normalității care-și reintrase în drepturi. Era ca în filmul SF, Dark city, în care oamenii fuseseră de mult făcuți sclavi de către o mâna de extratereștri care le schimbau în fiecare seară decorurile prin adormiri și treziri repetate; atunci când se trezeau (deși era tot timpul noapte), ei nu mai erau atașați la nimic din trecut, o nouă identitate fiindu-le refăcută. Amintirea unui colțișor de paradis pierdut în timpurile imemoriale ale copilăriei a fost declicul care a creat fisura în acel monstruos mecanism pus la cale cu atâta minuțiozitate de varcolacii negri (era impresia pe care mi-au lăsat-o).

O altă amintire dintr-un registru complet diferit mă pândește în anticamera memoriei. Se întâmpla într-un autobuz care mă ducea la Universitate. O gărgăriță intrase în autobuz și se așezase pe umărul meu și nu mai voia să mă părăsească. Am trăit unul dintre acele momente de fericire pură care venise de niciunde și mi-a umplut sufletul cu o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Cu asta ar putea semăna intrarea în paradisul ceresc. Am vrut să păstrez acel moment cât mai mult cu putință, dar a trebuit să o las să plece la stația următoare și trezirea implacabilă în purgatoriul pământesc m-a invadat în secundele (sau minutele, nu-mi mai amintesc, ar fi putut să fie ore, zile, săptămâni, luni sau ani) scurse după zborul ei. Disperarea care m-a cuprins în momentele imediat următoare nu poate nici ea să fie descrisă în cuvinte, poate doar dacă penița (sau mouse-ul) ar fi înmuiată în cerneala reginei angoaselor. Încercasem cu toate puterile mele omenești (ce ironie să vrei să atingi divinul cu puterea unui sclav) să-l readuc la viață chiar dacă știam deja că nu mai aveam dreptul să mă bucur de el. Dar nu puteam să fac nimic, disperarea care mă cuprinse era atât de puternică încât, după mai bine de 15 ani, remușcarea de a nu fi putut să păstrez acel moment încă puțin îmi arde măruntaiele.

Și acum, sunt singur cu angoasele mele care nu încetează să mă hărțuiască ; ar trebui să fac o plângere în numele dreptului la fericire, dar nu cel din Biblie, ci cel al Televiziunii sau al Internetului, noile divinități ale oamenilor așa-ziși liberi. Ce ironie a sorții, fericirea afișată pretutindeni cu pancarte luminoase, se transformă într-o închisoare pentru beneficiarii săi, fără să-și dea seama. Sau poate că o știu sau o simt, însă prețul libertății e o povara prea apăsătoare pentru cei obișnuiți cu reclamele, mai puțîn de 1 % (sau chiar deloc) suferință, 99% fericire. Cine ar putea să facă mai bine, în afară de Dumnezeu și nici măcar El, sau cel puțin nu cu aceste marje de eroare și nu în această viață.

Îmi amintesc de prima mea dragoste și văd zăpada, un zâmbet și o glugă defectă ; o invarteam strângând-o în brațe și o sărutam sau o priveam și acest ciclu perfect căci de proveniență divină se repeta la nesfârșit într-o lume imperfectă și finită, lumea simțurilor mele. Îmi amintesc și acum de mirosul de ceapă proaspătă atunci când o sărutăm în ciuda protestelor sale și pentru că apărusem din senin într-o după-amiază de vara.

Unul dintre cei doi peștișori pe care îi pescuisem cu câteva luni în urmă și care și-au dus veacul într-un mic lighean, tocmai ce a murit. L-am găsit uscat pe balcon când m-am întors seara și îl zărisem numai pe cel mai mic. Într-unul din salturile sale spre libertate sau spre o lume mai încăpătoare decât cea în care-l condamnasem, a reușit să depășească limita superioară impusă de mine. Îi observasem de câteva ori încercările sale sinucigașe și redusesem cantitatea de apă tocmai pentru a împiedica inevitabilul. Însă se pare că nu a fost de ajuns; și oricum dorința de libertate se plătește de cele mai multe ori cu viața.

O amintire mult mai recentă îmi alungă somnul și cere să fie așternută pe hârtie. Văd o mare de luminițe alaturate formând parcă un far gigantic întins pe orizontală, a cărui revărsare de lumină străpunge negura nopții intr-o Agoră a libertății, de unde aceeași vârcolaci negri (sau urmașii lor) mai fuseseră alungați și în trecutul nu prea îndepărtat; imediat apoi zăresc mii si mii de chipuri iluminate străbătute de emoții descătușate. Acei oameni se treziseră cu-adevărat și refuzau să fie iarăși readuși în sclavie, chiar dacă în niște cuști mult mai încăpătoare și cu ornamente mai sclipitoare; privirea lor păstra amintirea gratiilor pe care nu putuseră să le șteargă de pe retină și o nouă încleștare părea iminentă. Însă vârcolacilor le e teamă de lumină, monstruosul lor mecanism se bazează pe completa ignoranță a victimelor de starea in care viețuiesc; la nevoie, ceata lor de strigoi-mercenari e gata oricând să tulbure mințile sau să adoarmă conștiințele. Doar sufletele nu pot fi pe deplin înrobite.

(articol publicat inițial pe site-ul Contributors)