Mi se pare că mulți oameni implicați recent în politică (și în special cei din diaspora din care fac și eu parte) confundă, de multe ori în necunoștință de cauza, zona de confort cu cea de siguranță a unei persoane, cetățean și potențial votant, pe care încearcă să-l convingă de gravitatea situației actuale, în mare parte asociată cu această clică cocoțată la putere de aproape 30 de ani (cu mici pauze). Am simțit-o pe propria piele când m-am implicat în strângerea de semnături pentru Alianța 2020.
Două exemple concrete mi-au rămas intipărite în minte. Primul se întâmpla într-un oraș din Franța, în care un preot român m-a sfătuit cum să conving oamenii să semneze (păstrând proporțiile de comparație), folosind celebra istorie a preotului care a refuzat să protesteze în fața abuzurilor și crimelor naziste săvârșite împotriva altor persoane (din partide politice sau alte confesiuni religioase) pe baza principiului că nu îl privesc până când a fost și rândul lui de a fi arestat și atunci a rămas singur. Al doilea exemplu, la polul opus aș zice, este al unui alt preot român din aceeași țară (dar din alt oraș) care propovăduia în fața enoriașilor ferirea de diavol care s-ar plimba pe lângă biserică cu niște foi de semnat la braț.
Având în minte aceste două exemple, cred că ar trebui să manifestăm mai multă empatie fată de persoanele pe care le solicităm și mai multă modestie în felul în care ne prezentăm. E important mai ales să încercăm să ne păstrăm pentru noi opiniile sau convingerile personale în domenii sensibile pentru români (și nu numai), cum ar fi tradițiile (chiar și cele izvorâte din superstiții, dar adânc înrădăcinate în mentalul colectiv), credința, obiceiurile strămoșești, etc. Aceste domenii sensibile țin de zona de siguranță a românilor și încercarea aceasta de a ne „impune” opinia, de multe ori naivă (pentru a nu face procese de intenție), e fără sorți de izbândă sau ar putea chiar avea efectul invers decât cel scontat. Această zona de siguranță este de multe ori ultimul refugiu al unei persoane în fața unor „amenințări” cotidiene mai mult sau mai puțin reale, dar aceste amenințări nu pot fi înlăturate de la o zi la alta și în nici un caz în timpul unei campanii electorale sau a unei discuții de câteva ore (față în față sau pe Facebook). E nevoie de foarte multă muncă de educație la nivelul societății (până la firul ierbii) și la nivelul fiecăruia dintre noi (în familie, în cercul de prieteni) pentru a separa grâul de neghină. Generalizările și mai ales încercarea de impunere a unor convingeri personale denotă în cel mai bun caz o foarte bună părere despre sine și în cel mai rău caz narcisism, iar aroganța care se manifestă ostentativ nu este privită cu ochi buni nicăieri în lume, indiferent de intențiile avute în vedere la început. De cele mai multe ori, discuția respectivă sfârșește prin a se transforma în două monologuri stridente vociferate pe niște note false de condescendență, ce denotă mai mult impotența decât superioritate.
Din punctul meu de vedere, zona de confort ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur și simplu de dorința de a trândavi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și când situația pare tragică la o scară generală. Chiar și când lucrăm la zona de confort, să nu uităm totuși că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile, dincolo de cele impuse prin lege.
„Iubește și fă ce vrei”, bunul simt, cei 7 ani de acasă sunt doar câteva exemple care pot defini această scară de valori morale.
Memento mori 