Este noaptea în care pentru un crâmpei de lumină
Furat Timpului, o picătură scursă din veșnicie
Învăluită în fascinația curcubeului de vară întârziată,
Cerurile se întredeschid,
Și deși ar fi putut să fie un moment de fericire neîntinată,
Revărsată în căușul unor inimi prea pline de nimicurile vieții
Poarta rămâne ferecată.
O poartă a sufletelor neîmperecheate, dezlipite din Întreg,
Suflete ce rătăcesc, căutându-se în negăsire,
Și dincolo de nori, ca o nălucă plăpândă
O umbră a unei iubiri ce ar fi putut să fie.
Se furișează în roua zorilor de ziuă.
Un dor neîmplinit!
Memento mori 