Strunindu-și arcul cu migală,
Săgeata-i gata să țâșnească
Sfidând chiar brațul ce îl poartă
Căci gândul iute la iubire,
Inc-o inimă vrea să străpungă.
Dintr-o pădure în depărtare,
Apare Artemis, cu-a ei tolbă,
Lucire a zorilor de ziuă.
Și rana purpurie pare
Dar și săgeata ruptă-n două,
Migala ascunde o sfială
O arătare suspină-n zare.
Divinitatea se revoltă
Căci sufletu-i atins de lacrimi
Uitate de o veșnicie
Și trupu-i leneș, încins de roșu
Un ascuțiș de vârf-l străbate.
Memento mori 