Când inima-ți se leapădă de carne
Un foc de lavă mocnește în adâncuri
Ce mistuie totul în a sa cale,
Căci creatura își căuta ființa;
Și sufletul se smulge către ceruri,
Zăbrelele degrabă pârjolite;
Simțindu-ți carnea cum se zbate într-o doară,
Străpunsă de-un vârf de stalactită încinsă,
Croite ca o salbă de coifuri de hârtie purpurie,
Ce-atârnă în poala raiului celest,
Croiala îngerilor plecați în pribegie,
Lacrimi fierbinți țâșnindu-le din aripi;
Oh, vis năprasnic de iubire vie
Răpită în drumul ei spre mântuire,
A fost aievea sau doar o nălucire
Ce dulce chin, ce aprig dor,
Căci sufletul atins de nemurire
se răzvrătise în pieptul unui muritor.
Sălbatică poftă de slavă stearpă
Ce stă la pândă la un colț de viețuire,
Destine moi de plastilină crudă
Orbecăind în lumea cea pustie,
Cuprinse parcă de-o palidă beție,
În așteptarea altui zeu ateu;
Singurătate, blestem al oamenilor goi
Ce se împacă cu a lor deșertăciune,
Privirea lor, de mucegai hrănită,
Cerșește într-una noul sclipitor
ori imediatul satisfăcător,
Vânzându-și sufletul în piață.
Ce dulce chin, ce aprig dor!
Memento mori 