Și dacă

“Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.”

Și dacă Trump, un fel de actor care se joacă pe sine însuși într-un mare show hollywoodian pe Scena lumii și care se crede invincibil, luptându-se fără tihnă împotriva tiraniei sistemului, o entitate-matriță ascunsă în profunzimi nebănuite, cum altfel (dar din care și el face parte) și care-l citește (sau poate doar îl citează) pe Locke, nu face decât să se erijeze ca o portavoce care exprimă cu voce tare fricile sau frustrările (cu ale lor consecințe, resentimentele) unei bune părți ale populației americane (aș zice chiar occidentale) tradiționaliste, din poziția celui mai puternic om de pe planetă. Aceste angoase care apar ca niște reminiscențe ale unei lumi de odinioară (mai bună, căci timpul estompează defectele trecutului) și care au fost acumulate de-a lungul unor generații, sunt strigate în piața publică ca un fel de autoterapie colectivă care să oblojească rănile provocate de pierderea reperelor morale sau care să umple golul anxietății de a le pierde. Ori poate ca un fel de leac miraculos împotriva duhurilor rele ale progresiștilor (fie ei neo-marxiști, soroșiști sau wokiști) identificați ca dușmani indispensabili (sperietoare universală) în această luptă a voinței de a-și continua zbaterea zilnică a traiului (politic?); o dulce amăgire de evadare din prinsoarea îmbătrânirii care-i suflă-n ceafă și cu speranța deșartă dacă nu să împiedice, măcar să întârzie, astfel, inevitabilul. Dar e posibil ca Trump să nu aibă timp pentru astfel de zbuciumări filozofice.

Și dacă Biden, ca un fel de reflecție inversată în oglinda ideologică, intrase într-o cursă cu degradarea biologică, și-și identificase proprii dușmani printre ultraconservatorii fără suflet (iar Trump desemnat fiind din inerție ca o întruchipare a demonului suprem). Doar că și el uitase că era timpul să se retragă de ceva vreme de pe Scenă, conștient fiind de cine (sau ce) îl așteaptă fără scăpare la cotitură. Se pare că cel mai bun remediu împotriva angoasei de a îmbătrâni cu durerea presimțită a bolilor inerente (care poate fi chiar mai înspăimântătoare decât trecerea în neființă) este de a-ți inventa un dușman responsabil de toate relele pământului (și dincolo de el) și astfel să-ți dea un motiv imbatabil de a continua să găsești un sens vieții (politice?). După cum spunea Bruckner, trebuie să îmbătrânim fără să lăsăm inima să îmbătrânească, să păstrăm o poftă a celor lumești, cu plăcerile sale și o curiozitate vie față de generațiile care ne urmează.

Și dacă Musk, când spune că prea multă empatie ne poate dăuna până acolo încât să facem un seppuku colectiv (i.e., noi, civilizația occidentală), nu face decât să-și exprime propria sa nevroză de geniu întreprinzător, un magician expert într-ale negustoriei high-tech, pornit fără tăgadă la cucerirea spațiului, și care și-a zis să facă un ocoliș prin cotloanele puterii vremelnice omenești. Probabil că l-a citit pe Nietzsche care spunea că cel care nu se consideră important, decade în curând. Ar fi trebuit să-și amintească că același filozof german spunea că tot ce e mare se ferește de piață si de faimă, departe de piață si de faimă au locuit întotdeauna inventatorii noilor valori.

Și dacă Putin, acest aproape-țar, a plecat la război simțindu-și descendența amenințată după dispariția sa inevitabilă (pe cale naturală, bineînțeles) sau poate doar pătruns de vreun vis năvalnic de Slav(ă) de-a rămâne în Istorie ca un demn urmaș al lui Petru cel Mare, ca un portdrapel al reperelor morale pierdute de lumea decadentă occidentală. Și a plecat la acest așa-zis război sfânt doar cu micul ghid secret de instrucțiuni (păstrat în arhivele ko.go.be, pentru prieteni) compus din jumătăți de adevăr-minciună sau din enormele minciuni sfruntate aruncate în arenă (sau pe Scena lumii) pentru a zăpăci nu numai adversarii (cei constrânși de regulile democratice), dar mai ales susținătorii lor (o parte chiar transformați în celebrii idioți utili) și urmărind doar o strategie vagă, văzută mai degrabă ca un set de tactici readaptate din bătaia sceptrului (sau din kalașnikov, după nevoie), carnea de tun sacrificată nefiind luată în considerație. Ce conta era doar realizarea visului întru măreție a aproape-țarului și prin reflecția strălucirii sale, cea a bunăstării nației.

Și dacă, în jurul fiecăruia dintre ei, n-ar mai fi curtenii prea lingușitori care le țin trena sau care au intrat în joc, din interes sau de nevoie pentru a nu li se „tăia capul” (actualizat la lumea contemporană, pentru a nu cădea din neatenție de pe balcon).

Și dacă cei câțiva politicieni europeni de modă veche și-ar lua rolurile în serios și ar deveni Oameni de Stat, sau s-ar trezi din propria beatitudine, acei mandarini-aristocrați anchilozați, însoțiți de diplomați paralizați (căci regulile se schimbă mult prea repede, după bunul plac al jucătorilor actori) și care nu mai știu unde se pune furculița pentru pește și de unde se începe folosirea tacâmurilor, din stânga (ultra-emancipată) sau din dreapta (ultra-simandicoasă).

Și dacă, Zelensky, acest fost actor ajuns erou (fără voie) dintr-o întâmplare nefastă a istoriei și care acum pare puțin pierdut undeva pe scenă, se chinuie în disperare de cauză, să arate că nu totul este de vânzare, continuându-și astfel rolul parcă predestinat de erou dintr-o tragedie greacă.

Și dacă totuși, ne-am încăpățâna să credem că onoarea nu ar avea un preț? Că totul nu este doar negustorie. De aceea probabil se și înțeleg foarte bine cei doi mari negustori ai păcii care își propun să o pună de o mare afacere împreună. Teribil ar fi să nu vândă iarăși pielea oamenilor din pădurile care nu le aparțin, cum s-a mai întâmplat deja în trecut, chiar dacă cu alți actori, dar provenind din aceleași țări. Iar culmea demagogiei (sau a ticăloșiei) este că cei doi Actori (care ajunși la vârsta aproape-senectuții, ar fi trebuit să se îngrijească mai degrabă de nemurirea sufletului în loc să-și umfle mușchii) proclamă în Agora că ei se bat pentru măreția nației lor sau pentru a-i apăra pe cei pe cale să se stingă. Aceștia fiind cei care suferă sau mor fără vină, de o parte si de alta a pretinsului adevăr (sau interes meschin).

Și ar fi bine să nu uităm că puțin mai departe, ca un observator tăcut, se află originalul Mandarin, care așteaptă la cotitura Istoriei, de câteva decenii bune, să intre în Scenă…

Și dacă, revenind pe meleagurile mioritice cu ai noștri papițoi, un Georgescu, o copie palidă a tiranului pe care-l admiră, acest pseudo-guru de tik-tok și o întruchipare a frustrărilor neaoșe de la Zamolxis încoace, e doar o emanație a sistemului (pe filiera MAE, cu legături Secu-servicii) care se reinventează…

Ucenic auto-declarat al lui Malița (membru CCR al lui Ceaușescu), consilier (pro-bono se pare) al lui Geoană (când era ministru la MAE), aproape-prim ministru (la nivel de propunere potențială), un candidat la președinție care n-a fost să fie, acest alt personaj renăscut din spuma apei pure (care este mult mai mult decât H2O, după spusele sale), a avut o revelație divină și se revoltă împotriva sistemului din care a făcut parte și care l-a rechemat la ordin pentru a salva ce? Poporul sau noua-fostă ordine politică?

De altfel, se pare că e conectat peste tot, și la marțienii (omuleții) verzi, că nu se știe când o avea nevoie de ei (pe care i-a văzut, se pare pe la ONU) sau cu cel de Sus prin firul divin, își ia informațiile direct din apă (evită lichidele mai tulburii, conținând nano-particule malefice), că nu se știe cine te ascultă și a venit direct să ne salveze, probabil de noi înșine sau de proprii demoni, cei ai măreției de nație unică pe care ne-o refuză de secole dușmanii străini, cum altfel. O superbă farsă, un autentic material de inspirație pentru Caragiale, o comedie melodramatică dacă nu ar fi fost de plâns.

Și dacă, pentru a ne iubi țara, nu avem nevoie să ne batem cu pumnii în piept și să o strigăm pe toate drumurile.

Și dacă, iubirea de țară, la fel ca dragostea creștinească, se manifestă doar în tăcere și prin fapte bune în folosul semenilor, în claritatea profunzimii ei reflectându-se imperfecțiunea sufletului, cu bune și cu rele, cu îngerii și cu demonii săi.

Și dacă, din momentul în care am aruncat primul scâncet și până când vom lăsa ultimul suspin, nu facem decât să ne pregătim pentru momentul final.

Și dacă, ceea ce pare să conteze e felul în care facem ultima reverență, cu eleganță și cu teamă de a ne fi înșelat asupra sensului dat acestei vieți.

Și dacă, restul e doar o punere în scenă mai mult sau mai puțin reușită a ceea ce am fi dorit să fim, cu mai mulți sau mai puțini spectatori.

Tinerețe fără bătrânețe și scâncete fără suspine…