S-au mistuit și ultimele resturi de credință,
Făclii albastre veghind cu (ne)chibzuință,
Doar tu dispari în șoapte de cuvinte
Și pașii tău se pierd printre morminte;
Amor de țară, deșert de tragică nesăbuință,
Ce țâșnește cu ropote nebune, fără trebuință,
Dintr-o măreață inimă bocind de fericire
Privind trecutul cu aprigă zvâcnire;
Ce vremuri urgisite trăiră străbunii noștri
Eroii de nevoie, viețuind în bogate adăposturi,
Pizmuite de toți vecinii lacomi și puternici
Ce i-au pus rele gânduri, de netrebnici;
Și dacă totu-i doar o joacă de destine
Ale unor oameni zvârliți în Hora Mare, cu figuri senine,
Zâmbete triste, mișcări răzlețe, ce searbădă menire
Chiuind de-un dor nebun de glie, de cenușă vie!
Memento mori 