Când tăcerea se revoltă, se aud pașii fugind
Într-o doară, pe alocuri, pleoape grele tremurând
Fără zarvă, fără lacrimi, liniște ca de mormânt,
Doar un strigăt de durere smulge piatra din pământ;
Patimi uitate în călimară sau roase de molii,
Arșița care nu se mai cere ostoită cu săbii,
Ce stau acum ruginite într-un colț pribeag de vise
Rătăcite în poveștile altora, sau pierdute printre nescrise;
Și-au dat întâlnire într-o carte ce va fi să fie
Miraj sălbatic desprins dintr-un cadru de veșnicie,
Ea, cu privirea tristă, ruptă din monotonie
El, cerșind un dram de searbădă nebunie.
Memento mori 