Carpe diem
Iubire somnambulă
Căzută în dizgrație,
Oropsită și credulă
Fără educație;
Se duse la plimbare
Cu bursa de cuvinte,
Ce candidă paloare
Lucește din veșminte;
Iar traista cu merinde
Atârnă-n neputință,
Căci gânduri muribunde
Se zbat fără credință;
Într-un destin năvalnic
Deșartă străduință,
Căci moartea e-un pomelnic
De-o dulce biruință…
Iar viața e trecută
C-un suflu dezvelită,
Privirea-i rătăcită
În taină, umbra se alintă.
În strânsoarea adevărului declamat pe rețelele sociale, nici dictatorii atotputernici, nici tiranii sanghinari nu mai sunt ce-au fost odată. Acum, ei se arată lumii într-o lumină grijulie care să le rotunjească colții de prădători sau care să le îndulcească samavolniciile. Ei nu sunt nemernici, sunt doar apărători ai tribului sau ai haitei pe care alte haite din împrejurimi, mai mult sau mai puțin îndepărtate, vor s-o extermine sau să‐i fure identitatea. Și când intrăm pe teritoriul ideologiei identitare, albul devine negru sau zugrăvit în nuanțe cenușii, iar negrul e doar un alb mânjit în tonuri umorale. Iar umorile (ca și gusturile) nu se discută, sunt doar păreri țipate ca verdicte bazate pe așa-zise crezuri, fără putință de-a-le contrazice.
Cine e mai furios și mai în vână, țipă mai tare sau își varsă mai cu spor veninul în noile bodegi virtuale, denumite pompos rețele sociale, acela are câștig de cauză. Iar acoliții intre-ale zbieratului îi țin isonul dându-i inimioare de solidaritate de tejghea, sau din contră, arătând un chip înroșit de vrajbă, pentru a-și marca teritoriul de târâtoare țipătoare. Și viceversa, dacă vreun guru mai procopsit sau vreun șef de gașcă mai deocheat le-o cere în numele unor idealuri mărețe întru propășirea clanului autohton.
Agora a devenit o bodegă universală extra teritorială, unde fiecare are dreptate în bula sa de adevăr rostit cu emfaza unui buric al pământului, din fața unui ecran, devenit la un clic distanță, un avanpost al puterii poporului. Și-atunci când sunt mii și mii de astfel de mici fortărețe deținătoare ale propriului adevăr, se ajunge la o supra-Bulă iar Adevărul se fofilează pe ușa din dos.
Tout a commencé un banal jour d’un mois de l’année en cours. Que dit-on déjà, qu’il n’y a pas de fumée sans feu. Ou quand tu cherches les embrouilles avec la bougie (c’est une expression roumaine, mais vous avez saisi le sens). Il n’avait pas l’intention de s’y mètre tout seul dans le traquenard, même s’il a fait presque tout pour y tomber dedans. Avec un peu d’aide de gens censés à faire respecter les règles du jeu, faisant partie d’une nouvelle catégorie de commissaires de la bienveillance ; règles à faire respecter par les autres. Eux, ils se considèrent au-dessus du commun des mortels. Appelons-les les amoraux cyniques.
En revanche, ils peuvent te parler pendant des heures de toutes les consignes à respecter afin que les gens soient bienveillants les uns envers les autres et qu’ils soient ainsi heureux au travail même quand ils font les tâches les plus ingrates ou mortellement ennuyeuses. Mais, on sait que l’ennui ou la perte du sens de la vie qu’on subit, ne tue pas ; au pire, quelques arrêts maladie et c’est reparti. Les dommages collatéraux existent partout, n’est-ce pas ?
Néanmoins, ils sont les premiers à verser une larme symbolique au comptoir public ou compatir sans vergogne les victimes du manque de respect de la bienveillance. Et là, ils deviennent d’une férocité sans faille pour punir les coupables à la lez-bienveillance. Tous les moyens sont bons pour se débarrasser en même temps d’une personne indésirable ou trop encombrante.
L’amoral qui s’applique à punir le rigoriste pour manque de sensibilité ou parce qu’il ne possède pas assez d’empathie au goût du jour. Le ridicule ne tue pas non plus.
Lui, l’idiot, coupable désigné d’office, il se fait punir pour sa manie de la rigueur qu’il essayait d’insuffler aux autres. Et étant lui même, une sorte d’incompris, « passionné de l’absolu et de la vérité », il avait parfois du mal à exprimer son empathie comme les autres voulaient qu’il le fasse, d’une manière tellement douceâtre, qu’elle sentait le moisi. Il trouve tellement hypocrite des phrases toutes faites telles que : « j’espère que tu vas bien » avant tout message envoyé à bout de champ. Comme si le destinataire se mettrait ensuite à se plaindre de tous les malheurs de son existence.
Lui, l’ostracisé de la bienveillance, il préférait largement manifester sa gentillesse en tendant une main à une personne tombée.
On pourrait se croire transposé dans une sorte de remake du procès de l’Etranger, selon Camus.
« Dans notre société, tout homme qui ne pleure pas à l’enterrement de sa mère risque d’être condamné à mort.»
Iubire născocită în haine de paradă mută,
Ce fuge și s-ascunde, suspină și pre-plânge,
Râzând cu șoapte susurate într-o ureche brută,
Fără emfază, doar cu-o durere înfierată-n sânge;
Se-nvârte și se zbate, zvâcnește și se pierde,
În negura pustie a sinelui, veșnică trufie,
Mocnește cu migală, s-aprinde și iar arde,
Se stinge și se moare pe-un vers de sindrofie;
Zglobie arătare, ce freamăt zguduit de nemurire,
Zadarnică speranță, o veșnicie țintuită în zeghe,
O dulce amăgire cu gust firav de fiere,
Coboară și se-nalță, plutind fără de veghe.
Chemare de nestemată șlefuită
Prinsă-n mreje de năpârcă siluită
Într-un colț de fragedă nechibzuință
Nutrind o patimă de fiară înlănțuită.
Murind în straie de mireasă călătoare
Ce-a străbătut tărâmuri cu nisipuri mișcătoare
Răpusă-n gând sau doar răpită din seraiuri
De-un prinț fugar, cu ochii sângerând printre coclauri;
O palidă perdea de rouă fumegândă
Se lasă peste-a Timpului dorință muribundă,
De-un răgaz de liniște searbădă, dar vie
Cerșit cu lacrimi mirosind a melancolie.
Plecat în lumea largă, din fragedă menire,
Cu traista plină de povești pe cale de-mplinire,
Iubiri pierdute sau ce n-au fost să fie,
Se cer de-a pururi rostite, într-un suflu dulce, de melancolie;
Cobori din tren și descoperi o altfel de viețuire,
Cea dinainte rămase agățată în vise de searbădă mărire,
Plăpând rebel, cu-o inimă doar ce atinsă de-o tristă veșnicie,
Pornit la drum c-un dram de-amară silnicie;
Te-ai fofilat apoi prin viață cu pași mărunți, de nălucă străvezie,
Dar animat de-un crez lăuntric, sau de-o pură nerozie,
Te-ai rătăcit pe-alocuri într-ale sorții brațe, ce tandră șerpuire,
Ah, carusel netrebnic, divin pustiu, iar tu cerșind într-una doar o mântuire!
Când tăcerea se revoltă, se aud pașii fugind
Într-o doară, pe alocuri, pleoape grele tremurând
Fără zarvă, fără lacrimi, liniște ca de mormânt,
Doar un strigăt de durere smulge piatra din pământ;
Patimi uitate în călimară sau roase de molii,
Arșița care nu se mai cere ostoită cu săbii,
Ce stau acum ruginite într-un colț pribeag de vise
Rătăcite în poveștile altora, sau pierdute printre nescrise;
Și-au dat întâlnire într-o carte ce va fi să fie
Miraj sălbatic desprins dintr-un cadru de veșnicie,
Ea, cu privirea tristă, ruptă din monotonie
El, cerșind un dram de searbădă nebunie.
J’accuse la mer de faire des vagues
J’accuse le ciel de nous tomber dessus
J’accuse le vent de faire des rondes
J’accuse la pente d’être un peu trop raide
J’accuse le ver de se cacher sous terre
J’accuse la meute de se jeter sans peine
J’accuse le sage d’être trop pépère
J’accuse la lune d’être délétère
J’accuse la pluie de faire des siennes
J’accuse la vie de passer sans gêne
J’accuse la mort de venir se rendre
J’accuse la plume de s’envoler légère
Et si j’accuse, c’est que je suis !
E ca o lacrimă rătăcită
Ce se prelinge pe ascuns
Din ochii umezi, încă nepătrunși
De vremelnicie, ai unei zburătoare;
Și în căderea ei tremurândă
Atinse în treacăt ale sale buze,
Înainte să se oprească
pe buzele unui muribund;
Gândindu-se să-i stingă arșița,
Unui suflet însetat fiind de veșnicie,
Ce visează în tăcere la un ocean de stele
Să-i lumineze tristețea
Sau să-i aline dorul de reîntoarcere în eternitate…
S-au mistuit și ultimele resturi de credință,
Făclii albastre veghind cu (ne)chibzuință,
Doar tu dispari în șoapte de cuvinte
Și pașii tău se pierd printre morminte;
Amor de țară, deșert de tragică nesăbuință,
Ce țâșnește cu ropote nebune, fără trebuință,
Dintr-o măreață inimă bocind de fericire
Privind trecutul cu aprigă zvâcnire;
Ce vremuri urgisite trăiră străbunii noștri
Eroii de nevoie, viețuind în bogate adăposturi,
Pizmuite de toți vecinii lacomi și puternici
Ce i-au pus rele gânduri, de netrebnici;
Și dacă totu-i doar o joacă de destine
Ale unor oameni zvârliți în Hora Mare, cu figuri senine,
Zâmbete triste, mișcări răzlețe, ce searbădă menire
Chiuind de-un dor nebun de glie, de cenușă vie!
Memento mori 