Quelle joie m’étrangle le cœur?!

Serait-il le bonheur

Serait-il le malheur,

Ou simplement, le malbonheur ?!

---

Et pourtant, on essaie d’y survivre

vivre sans ramper pour autant…

Et la plupart du temps, on fait que vivoter.

Ou déchiré dans l’écho d’exister pour quelqu’un,

---

Ainsi parla la séductrice, son défi au bout des rêves…

Enchanteresse des âmes perdues…

Et le chasseur devint la proie de son instinct

Oh, Circé, exquise créature…

Ce fût la fin, ou tout commencera…

Părea doar un mesaj trimis pe fugă

Între două telefoane

O întrebare inocentă strecurată printre rânduri

Și mii de fire nevăzute au-nceput deja croiala

Unei pânze de mătase peste sufletul flămând

De-o iubire trecătoare

ce-ar putea să fie tristă,

Și ce-aștepta cu dor de ducă

Sa se întrupeze iarăși în amurg,

O poartă fusese întredeschisă.

---

Totul începuse ca o joacă răsărită

Din neantul plictiselii sau din roua dimineții,

I se așezase-n poale, cu candoare și stupoarea

Privitorilor din jur, îndrăgostiți de ea, Sofia,

Un sărut venit pe fugă

Se opri pe obrazul înroșit

El rămase fără voce

Împietrit și zguduit

De ceea ce-ar putea să-apară din senin,

Sufletul se speriase căci deodată, pe negândite

Inc-o poartă se ivise

Și el nefiind de veghe

S-a pierdut în nesimțire

Și pradă ispitei căzu.

Înger demon, nevăzut.

Plouă cu găleata
Văzduhurile s-au încins
Un dor nebun de viață
Mă arde din rărunchi
Și în vâltoarea ploii
Apare-o arătare,
O șturlubatică pestriță
Se prinde-n hora diafană,
A stropilor cernuți
Prin sita zorilor de ziuă
Un curcubeu dispare
Într-un tumult de șoapte
Rostite pe-ascuns,
Nostalgică poveste
De-odinioară ori de demult,
Ce-a fost și de-ar mai fi să fie…

Tu nous ensorcelles un jour,
Tu nous libères, un autre,
Le jour suivant, nous remettons les chaînes.
Dans notre cage, pauvres heureux, au cœur serré,
En attendant la grâce.
D’une tendre main, d’un doux sourire.
Que du bonheur à (p)rendre.
Pourquoi un jour à célébrer
Quand toute l’Eternité nous guette…
un paradis perdu au coin d’un rêve.

Iubirea, iubirea e ca o joacă

O joacă a sufletelor mistuite

De îmbrățișarea Eternității regăsite.

Iar despărțirea, despărțirea e trăită ca o rupere din carnea Întregului.

Ce inimă slabă și trădătoare

A fost de-ajuns un cântec sau o voce,

Poate un declic al răzbunării iubirii îngropate peste vieți

Ca zidurile create cu migală timp de un amar de ani

Să se crape și torente de emoții înlănțuite să-mi sfâșie sufletul

Și să-ți cer ajutor

Iartă-mă pentru aceasta necuviință

Le voi închide iarăși în temnița cuvintelor interzise

Torente de lacrimi nerostite.

Nous sommes en guerre depuis plus d’un an (ou depuis une éternité qui n’en finit plus) contre un ennemi pervers et sans scrupules qui s’est agrippé à notre désir de vivre (ou de vivoter) avec les crocs d’une fée-sorcière moche et méchante envoyée aux oubliettes trop tôt et jamais invitée aux moments de fête. Et sa soif de vengeance est d’autant plus forte et à la mesure de sa rancune. Ses attaques sont d’une violence inouïe et sans merci, en se prenant au principe même de l’humanité civilisée, de toujours prendre soin de nos aïeuls ou de ceux plus faibles (bien souvent envoyés eux aussi aux Ephémères quand le temps nous manque pour nous en occuper).

Pire que ça, il nous fait oublier notre besoin d’aimer et la conscience bienpensante s’installe durablement sur nos âmes bienveillantes. La contagion se propage tellement vite, plus vite que le vol d’un bisou clandestin. On est allés jusqu’à emprisonner les bisous ou carrément masquer leurs porteurs. Toute une armée pédagogique s’est mise en ordre de marche de manière vertigineuse dans les arènes médiatiques ou celles virtuelles-esseulées communes afin de faire preuve de solidarité et de montrer notre pensée forte pour le prochain…sur la liste (tant que l’écran nous sépare), tout en essayant de dissimuler notre propre crainte de l’inconnu (avec le pressenti de la douleur), tout en oubliant (ou s’interdisant de le sentir) les simples plaisirs de la vie et de plus tendre la main à quelqu’un qui tombe dans la rue.

D’autres vont même au-delà de leur compréhension et s’imaginent un complot universel mis en scène par les Tout-puissants de ce monde et se mettent en ordre de bataille contre le Système qui a engendré un tel monstre. Epuisés, ils se résignent à bivouaquer sur leurs sofas coûte que coûte…   

A la fin, nous sommes tous impuissants et en attente d’un remède miracle afin de venir au bout de notre souffrance. Toutes les forces du Bien se sont mis en action et ils ont concocté en un rien de temps la potion magique tant espérée pour notre délivrance. L’espoir évadé de la boite il y a longtemps s’est répandu en son de fanfare annonçant enfin la victoire. Tous attendent la piqure immortelle avec les larmes aux yeux et l’esprit déjà ailleurs, probablement aux prochaines aventures Club Med, une fois échappés de l’emprise de cette créature (heureux possesseurs du passepartout universel).   

Mais l’ennemi a plus d’un tour en dessous de sa carapace ; dès qu’on a cru le tenir, il commence à se transmuter en d’autres confrères encore plus féroces et bien plus insidieux, immunisés contre l’antidote ultime et cela tourne en boucle.  

Que faire alors ? On s’enterre dans la routine et on continue la guerre dans nos tranchés sans même réaliser notre mue naissante…, les nouveaux éphémères virevoltant autour de la lumière ?

Et si un rêve se met à nous faire un bisou pour nous libérer de nos angoisses (soit à la recherche du paradis perdu, soit en proie au bonheur instantané) et enfin revivre tout en acceptant qu’un jour nos proches vont s’en aller et qu’ensuite ce sera notre tour. Qui sait si nos petits moments de bonheur partagés ici (et peut-être dans l’au-delà) n’aient pas l’effet balsamique tant désiré.

Mi se pare că mulți oameni implicați recent în politică (și în special cei din diaspora din care fac și eu parte) confundă, de multe ori în necunoștință de cauza, zona de confort cu cea de siguranță a unei persoane, cetățean și potențial votant, pe care încearcă să-l convingă de gravitatea situației actuale, în mare parte asociată cu această clică cocoțată la putere de aproape 30 de ani (cu mici pauze). Am simțit-o pe propria piele când m-am implicat în strângerea de semnături pentru Alianța 2020.

Două exemple concrete mi-au rămas intipărite în minte. Primul se întâmpla într-un oraș din Franța, în care un preot român m-a sfătuit cum să conving oamenii să semneze (păstrând proporțiile de comparație), folosind celebra istorie a preotului care a refuzat să protesteze în fața abuzurilor și crimelor naziste săvârșite împotriva altor persoane (din partide politice sau alte confesiuni religioase) pe baza principiului că nu îl privesc până când a fost și rândul lui de a fi arestat și atunci a rămas singur. Al doilea exemplu, la polul opus aș zice, este al unui alt preot român din aceeași țară (dar din alt oraș) care propovăduia în fața enoriașilor ferirea de diavol care s-ar plimba pe lângă biserică cu niște foi de semnat la braț.

Având în minte aceste două exemple, cred că ar trebui să manifestăm mai multă empatie fată de persoanele pe care le solicităm și mai multă modestie în felul în care ne prezentăm. E important mai ales să încercăm să ne păstrăm pentru noi opiniile sau convingerile personale în domenii sensibile pentru români (și nu numai), cum ar fi tradițiile (chiar și cele izvorâte din superstiții, dar adânc înrădăcinate în mentalul colectiv), credința, obiceiurile strămoșești, etc. Aceste domenii sensibile țin de zona de siguranță a românilor și încercarea aceasta de a ne „impune” opinia, de multe ori naivă (pentru a nu face procese de intenție), e fără sorți de izbândă sau ar putea chiar avea efectul invers decât cel scontat. Această zona de siguranță este de multe ori ultimul refugiu al unei persoane în fața unor „amenințări” cotidiene mai mult sau mai puțin reale, dar aceste amenințări nu pot fi înlăturate de la o zi la alta și în nici un caz în timpul unei campanii electorale sau a unei discuții de câteva ore (față în față sau pe Facebook). E nevoie de foarte multă muncă de educație la nivelul societății (până la firul ierbii) și la nivelul fiecăruia dintre noi (în familie, în cercul de prieteni) pentru a separa grâul de neghină. Generalizările și mai ales încercarea de impunere a unor convingeri personale denotă în cel mai bun caz o foarte bună părere despre sine și în cel mai rău caz narcisism, iar aroganța care se manifestă ostentativ nu este privită cu ochi buni nicăieri în lume, indiferent de intențiile avute în vedere la început. De cele mai multe ori, discuția respectivă sfârșește prin a se transforma în două monologuri stridente vociferate pe niște note false de condescendență, ce denotă mai mult impotența decât superioritate.

Din punctul meu de vedere, zona de confort ține în mare parte de activitățile rutiniere, de convingerile mai mult sau mai puțin ideologice sau pur și simplu de dorința de a trândavi după o zi de muncă, justificată sau nu. De aici provine și lehamitea de a merge la vot cu cinismul aferent, chiar și când situația pare tragică la o scară generală. Chiar și când lucrăm la zona de confort, să nu uităm totuși că fiecare dintre noi are o scară personală de probleme ale căror nivel de gravitate nu corespunde celui de pe scara generală (definită pe baza unor criterii care se pot și ele modifica în timp). Bineînțeles că la baza unei societăți sănătoase trebuie să existe o scară de valori morale universal valabile, dincolo de cele impuse prin lege.

„Iubește și fă ce vrei”, bunul simt, cei 7 ani de acasă sunt doar câteva exemple care pot defini această scară de valori morale.