Iubirea, iubirea e ca o joacă,
O joacă a sufletelor mistuite
De îmbrățișarea Eternității regăsite.
Iar despărțirea, despărțirea e trăită ca o rupere din carnea Întregului.
Am trăit acum câteva zile un moment rar, aș putea spune unic în splendoarea sa temporală, o reîntâlnire după (țineți-vă bine) 30 de ani de la terminarea liceului (i.e., colegiul național Gheorghe Vrânceanu din Bacău). Deși ne (re)văzurăm și la 20 (la 10 ani lipsisem), iar de fiecare dată eram cel puțin 25 de persoane prezente (aproape întreaga clasă). Și ne asumasem riscul de a ne expune în fața privirii celorlalți, cu urmele vizibile și necruțătoare ale timpului… Dar se pare că bucuria atât de mare a regăsirii înăbușea orice urmă de raționalitate (sau de falsă pudibonderie) pentru că de altfel nimeni nu reușea să dea un răspuns satisfăcător și direct la întrebarea “De ce dorim să ne revedem?”.
Mi-am pus și eu această întrebare și recunosc că nu am încă un răspuns mulțumitor, însă poate că nici nu este prea important, ce conta era să trăiești aproape la paroxism emoția revederii în stare pură, ca și cum am fi încercat să păstrăm veșnic acea inocență adolescentină (ca un fel de perpetuum mobile al regăsirii, le pendule de Foucault de l’éternel retour), micul nostru colț de paradis, refugiu pentru vremuri cenușii, cu aromă de foi ruginii… Nostalgia unui loc suspendat între două lumi, acelei de acum și cea de atunci, fantastică și rebelă, liceul fiind podul (simbol al trecerii, ar fi zis Eliade) care reunea sau înlesnea trecerea între cele două lumi. Dovada evadării dintr-o lume într-alta au fost și acele momente de teribilism, de care nu am fost nici eu străin, pe care nu ne sfiam să le afișăm cu ostentație chiar (e.g., flotări făcute spre miezul nopții când petrecerea era în toi, sau dansând cu pletele în vânt, o figură de stil, bineînțeles, căci părul se cam rărise sau lipsea cu desăvârșire, pe muzica anilor ‘90, AC/DC, Thunderstruck). Pentru unii dintre noi, mai timizi în adolescență, ar putea apare ca un fel de revanșă împotriva timpului, având probabil și ceva efecte autoterapeutice. Alții mai șugubeți ar spune că sunt mai degrabă consecințe (sau efecte întârziate, cu ten încărunțit) ale crizelor existențiale, ale maturității (la 40, 50 ani). Ca un fel de întâlniri ale veșnicilor adolescenți anonimi. E probabil câte puțin din ambele; criză să fie, dar să știm și noi…
În ceea ce mă privește, trăiesc o criză existențială permanentă, originea-i fiind cam din aceeași perioadă a adolescenței. Cea a marilor revolte interioare și a marilor decizii cu consecințe nebănuite de-a lungul întregii vieți. Și totuși, cei din jur mă știau mai degrabă ca o fire debordând de optimism. Oare era doar carapacea meu protectoare pe care începusem să mi-o plămădesc cu mult timp în urmă, pe când eram doar un puști visător fugind de străpungerea realității. Oare din ce se compunea realitatea mea în acele momente când mulți colegi chiuleau de la ore și se regăseau în barurile apropiate, îmbătați de sunetele Nirvanei. Eu eram un elev silitor, avid întru cunoaștere, mulți considerându-mă o perioadă chiar tocilar deși nu mi se spunea în față acest lucru; m-am luptat din răsputeri să îndepărtez această imagine pe alocuri umilitoare (căci nedreaptă), însă nu știu cât de mult am reușit. Câte idei și proiecte nu s-au născut și au avut o moarte prematură în acele vremuri, mai ales în timpul scurs între câteva stații de autobuz, care mă aducea din cartierul mărginaș al orașului la liceul din centru, în fiecare dimineață. Dar nu conta, căci intensitatea pulsiunilor trăite era suficientă pentru a mă umple de o încântare atât de rafinată (puțin asemănătoare muzicii rock), chiar dacă la fel de scurtă ca deschiderea și închiderea ușilor între două opriri.Deși nu mi-o recunoscusem niciodată sau mai degrabă mă tot duceam cu zăhărelul, m-am considerat neîntregit, pe alocuri neîmplinit, împărțit între două mari pasiuni, cea pentru literatură (căreia îi dădusem de gust de pe la 7-8 ani), și cealaltă pentru științele exacte (chimie-fizică cu indispensabila matematică). Atunci, între 16 și 18 ani, luasem decizia că meseria mea va fi în domeniul cercetării în chimie, păstrându-mi neîntinată (cum îmi plăcea să mă amăgesc) pasiunea de suflet, literatura. Doar că de ceva vreme, pasiunea ținută în secret a decis pe nepusă masă să-și ceară drepturi depline (sau cel puțin pe jumătate), ba chiar să și vrea să recupereze timpul pierdut cu o patimă înăbușită de prea mult timp, ca un foc de lavă ce mocnește în adâncuri și nu numai că mă arde pe dinăuntru dar atunci când erupe, îmi și expune măruntaiele sufletului lumii întregi (ceea ce eu încercasem de-un amar de vreme să țin ascuns ochilor iscoditori).
Citind recent o carte jurnal, asemănarea mi-a izbit cu furie ochii (oh, dulce răzbunare a pasiunii înlănțuite!), căci m-am regăsit dezvelit în cuvintele unui tânăr de 28 de ani care a încercat să păcălească moartea, în bătălia sa cu o boală incurabilă, imortalizându-și viața într-un jurnal. Dezamăgirea acestui tânăr (poate genial, cu o sete de viată uriașă știind-si sfârșitul aproape) izvora mai ales din marea frustrare de a nu putea duce până la capăt proiectele sale sau de a fi nevoit să-si stăvilească visele, cele ale unui om de știință în devenire sau ale unui pasionat de literatură (de cunoaștere în general):
“Adevărul este că sunt un hibrid: amestec de două temperamente foarte diferite, care adesea se războiesc. E aproape imposibil să faci să lucreze în același timp două naturi diferite și două organizări mentale diferite. Rezultă multă risipă și fierbere și – după cum ar fi trebuit să-mi dau seama singur mai devreme – succesul e aproape de neatins. Măcar dacă aș fi făcut din știință pură sau din artă pură!” (Jurnalul unui om dezamăgit, W.N.P. Barbellion).
Pe de altă parte, o să vă împărtășesc un mic secret, sunt legat pe vecie de acest oraș, căci acolo am cunoscut și prima mea iubire, chiar dacă mi-am declarat flama mai târziu, după prima întâlnire, când eram deja în al doilea an de facultate. Povestea premergătoare iubirii începuse deja, chiar fără să o conștientizez, când eram în ultimul an de liceu și ea doar ce intrase (într-un. alt liceu din același oraș). Am dansat cu ea doar o singură dată (la balul bobocilor unde mă invitase un prieten), amintirea ei rămânând pecetluită de-a pururi în anticamera sufletului, cea promisă dragostei. Căci a fost suficient ca într-una din revenirile mele în orașul primei iubiri, prietenul de odinioară să-mi vorbească de ea și, fără tăgadă, mii de fire nevăzute au început deja croiala, unei pânze de mătase peste sufletul flămând… E de-ajuns să închid ochii și amintirile să îmi copleșească gândurile: văd zăpada, un zâmbet cu buze sângerii și o glugă defectă; apoi, simt mirosul de ceapă proaspătă atunci când o sărutam în ciuda protestelor sale și pentru că apărusem din senin într-o după-amiază de vară.
Orașul adolescenței și al primei iubiri e o parte a unui întreg, o bucățică a acestei țări (cu oamenii care-i dau viață), pe care o purtăm toți în suflet, atât cei mai aproape, cât și cei îndepărtați (trupește doar), și care, deși trăind pe alte meleaguri, suntem doar la o azvârlitură de băț pentru a-i sări imediat în ajutor atunci când simțim că e nevoie (chiar și doar exprimându-ne o alegere ce va putea decide soarta ei, a țării, cu încredere și fără resentimente). Mutatis mutandis, gândind- ne la povestea acelui tânăr care “îi dă morții cu tifla” , cu ale sale frustrări și suferințe, poate că altfel ne-am privi propria viață, cu ale sale satisfacții și dezamăgiri inerente numeroaselor alegeri făcute, știind că încă putem iubi, că încă putem visa, fără opreliști.
Declarația mea de iubire, e cea a unui alt “tocilar” pasionat pentru țara sa de suflet, “țara mea de dor” , cu bogăția de neprețuit a cuvintelor sale, cuvinte ce pot obloji rănile deschise, doar atunci când sunt întrebuințate cu folos si cu chibzuință.
Memento mori 